Si iar gandesc prea mult... . Desi am ocupatii, probleme si timp putin, gasesc mereu o cale sa evadez in exahustivul mintii mele bolnave.
Autobuzul, el imi mananca zilele, timpul si gandurile, caci pe autobuz/tramvai/metrou imi gasesc locul linistit si optim pentru meditatie. Uneori ma trezesc exact cand trebuie, alteori ma trezesc la o statie dupa, ideea e ca ma trezesc. Astazi ceva a fost diferit.
Astazi m-am pierdut, m-am ratacit prin vise de zi. Ce gandeam exact, nu stiu, imi amintesc doar ca priveam aleea singuratica si gropile din asfalt. Ascultam muzica la maxim in casti si imi doream ca drumul sa nu se mai termine, vroiam sa merg cu spatele, sau sa transform drumul intr-o banda rulanta ce merge invers sensului meu. Astfel puteam ramane pe loc in timp ce mergeam, puteam gandi linistita problema. Cum sa nu iubesc niciodata? Cum sa realizez asta doar acum? Dar am zis-o de atatea ori cu atata lejeritate... si totusi nu-mi pasa. Astazi am realizat asta pentru ca am avut prima conversatie cu un necunoscut pe acest subiect. Am analizat trecutul meu printr-o prisma total diferita de cele dinainte, iar concluzia... nu am iubit, nu am fost iubita, totul a fost in imaginatia mea.
Umbra din spate se apropia tot mai tare, iar onduirea ei in lumina becurilor de pe strada imi distragea atentia, insa nu destul cat sa ma desprind de gandul meu. Mi s-a infipt in creier ca spinul in deget, iar cum sangele curge din rana, curgeau intrebarile in capul meu.
Brusc simt o mana rece cum ma prinde de brat, un miros intepator de gunoi si o privire neagra m-a fulgerat. Un barbat, prea intunecat ca sa-i retin chipul, ma privea insistent si dadea din gura. Aveam castile in urechi si muzica la maxim, nu puteam auzi nimic, dar nici nu le-am scos. Il priveam pierduta. Eram trista, nu iubisem niciodata, iar el ma acosteaza asa violent. Vedeam in ochii lui ochii mei mari, iar in ochii mei m-am pierdut din nou. Era ca si cum nu era acolo, nici nu simteam durerea din brat, imi priveam privirea in ochii altcuiva. Am clipit odata incercand sa ma trezesc fortat, sa pasesc din nou pe ruina viselor, adica in realitate. Imi dau o casca jos si-l aud "Nu auzi sa-mi dai geanta de buna voie? Ti-ar fi mai usor asa. Si tie si mie. Si nu ma mai pune sa ma repet de multe ori draguta." Asta-i trebuia lui? Geanta mea? Eu aveam probleme existentiale de un dramatism exacerbat iar lui ii ardea de geanta mea, cat tupeu. Cu o atitudine rece, dar privire tot pierduta, imi pun casca inapoi in ureche, imi bag mana linistita in buzunar, si plec. Nu m-am uitat in spate, nici la umbra, ci priveam din nou asfaltul distrus si incercam sa-mi reiau ideea. Dupa nici zece pasi ajung in aleea luminata si populata, prea luminata sa mai disting umbrele, prea concentrata sa-mi mai pese de ele. Imi salut politicos vecinii si intru in casa. Imi dau jos castile din urechi si ma blochez. Inima mi se opreste din batut pentru 2 secunde, ochii isi pierd sclipirea, nu-mi mai aud rasuflarea, doar linistea. Apoi am izbucnit in ras, radeam isteric singura, dar nu zgomotos, pe interior. In exterior nu se vedea decat un zambet si o buza muscata. Ma spal pe fata cu apa rece. Unde erai tu in momentul ala? Mi-am intors gandurile pe dos din cauza ta, refuz realitatea, iar tu... nemuritor si rece, mi-ai lasat gust de gheata pe limba, dar fost cea mai dulce gheata pe care am gustat-o.
Vorbesc cu tine, scriu, pleci... pic pe ganduri. Ce am facut? Sa ma intorc sa caut tipul sa-i dau geanta? Datorita viselor mele am deformat o actiune normala, am ocolit o crima banala, dar nu e normal! Vreau sa-mi ia geanta, vreau sa ma sperii, sa ma treaca fiori, sa-mi doresc sa-ti strig numele panicata sperand ca ma vei salva, dar la ce rost? Nu-ti pasa, nici tie, nici lui, nici lor, dar nici mie. Deja caut "hotul" cu gandul. Chiar vreau sa-i dau geanta, o merita mai mult decat mine.
Stau in scaunul meu cu spatar tare si ma pierd iar in exhaustiv. Si iar gandesc prea mult...
