scrisoare catre mine

Calda tacere, plina de adevar, fara strop de minciuna... element fara de care nu am putea trai.
Intunericul si frustrarea dispar prin intelegere. Linisteste-te si vei gasi raspunsuri. Gandeste. Vorbele goale ale celor care incearca sa te inece in golul pustietatii comune sa-ti fie linia melodica, dar cuvintele cantecului sa-ti apartina. Asculta-te. Asculta-ma.
Probabil nu vom afla niciodata purul adevar. Pentru ca nu vrem. Nu vrei. Frica de dezamagire ne cuprinde si ne invaluie intr-o ceata indoielnica ce ne face sa nu vedem, sa nu intelegem si sa ne simtitm incerti si frustrati de sentimente. Sentimente ce incearca sa apara prin vorbe ca o franghie salvatoare de care ne vine sa ne agatam fara mustrare. Te poti indoi de tine, de ei, dar nu si de mine. Voi fi mereu aici, in cosul pipeptului tau. Voi respira odata cu tine si-ti voi vedea visele. Voi simti fiecare taietura de hartie si julitura de pe coate. Iti voi spune cand ai gresit. Si nu vei invata, si vei gresi din nou. Pentru ca asta faci... gresesti.
Nu te mai intreba de adevaruri. Exista un motiv pentru care omul nu stie tot. Nu ar suporta toate raspunsurile. Ne place sa fim mintiti, e comod. Ne mai intrebam din cand in cand, dar ne scufundam inapoi in intuneric. Exista o frica de raspunsuri. Daca nu va fi cum iti doresti? Sa stii... lumina e eterna atat timp cat exista intelegere. Dar ce tot spun? Ce pot sa stiu eu? Sunt doar un suflet intr-un piept.

visul unei dimineti de iarna

Toata lumea viseaza ca zboara, eu, insa, am visat ca nu ma pot dezlipi de pe pamant… nici macar in picioare.

Era a doua zi de Craciun, cred ca rasarise soarele si se reflecta in zapada din fata geamului. Visam ca sunt in locul unde am crescut, doar ca era un studio. Era vara, iar limitele erau niste pereti albi inalti care ingradeau cladirile atat de cunoscute mie. Puteam sa vad cerul, era senin. Stateam intinsa pe jos si nu ma puteam ridica, gravitatia era foarte puternica. Langa mine era el, pe care nu l-am adus niciodata acolo, si zambea in colt de gura cu fata catre albastru. Seninul se reflecta pe zambetele subtile. In colturile panourilor albe erau aparate foto care se declansau din doua in doua minute. Eram imbracata cu un maio alb, simplu si jeansi deschisi la culoare, iar el in acelasi stil. A intors capul catre mine si mi-a intins mana. Zambesc si ma sucesc pe burta, nu-l puteam atinge. Incercam sa ajungem unul la altul tarandu-ne pe jos in lumina bliturilor. La un moment dat ne intersectam si ma urc peste el. Era o presiune mare intre corpurile noastre. Gravitatia era exagerata. Ma taram pe el si ajung cu fata la talpi. Imi lipesc obrazul de degetele lui de la picioare si inchid ochii. Mi se ridicase maoiul si simteam cum ma ardea soarele pe spate. El ridica capul, ma mangaie pe sold si-mi spune ca asta va fi o poza reusita. Ii placea cum se vedea din spate talia goala cu blugii usor lasati si maioul alb sifonat ridicat. Pamantul ma tragea catre el cu o forta dubioasa, dar imi placea. Ma voia. Ne voia.

Straluceam in lumina soarelui si ne taram unul peste altul. Era opusul sentimentului de a zbura, dar aceiasi placere. Nu ne puteam ridica trupurile, dar ne jucam cu mainile in bataia luminii si a bliturilor. Ne lungeam pe jos si zambeam ciufuliti. Nu stiam cum sa ne mai rasucim unul peste altul si cum sa radem mai zgomotos. Eram terifiant de fericita. Aveam incredere in el. Imi devenise prieten, poate de aceea era acolo, cu mine.

Intind iar mana spre el sa-i spun asta si am vazut o lumina. Era soarele... adevaratul soare... m-a trezit. M-am ridicat si am gustat zapada de pe pervaz. Avea gust de lumina si de vara care va veni in curand.