nu-l uita

Hey, ma auzi? Hey! Sunt eu! Cum nu stii cine? Hi, hi! Nu-mi recunosti rasul? Asa radeai si tu demult. Acum ai crescut, nu mai razi la fel. Ai devenit serios si m-ai lasat asa. Eu am ramas copil, tu... tu nu stiu ce esti. Dar inca ma ai in tine. Sunt aici. Te rog, nu ma uita. Aminteste-ti cum te distra orice desen animat, sau doi cani care si-o trageau in mijlocul strazii, sau jocurile din fata casei. Radeai la orice rahat. Eu inca o fac. Tu nu. De ce esti incruntat in fata calculatorului? De ce iti sprijini capul cu mainile? Aminteste-ti cum te vedeai. Voiai sa fii erou cand o sa fii mare, eu inca vreau, tu... tu nu stiu ce esti. Chiar! Ce esti? Ce faci? De ce faci asta? Visai altfel maturizarea. Bleah, ce cuvant.

Hey! Sunt tot aici. Trage-ti mucii daca ai nevoie de mine. Nu-i manca. Ai trecut de varsta aia. Cat despre mine, sa nu ma parasti. Eu inca mi pap. Hey! Nu ma uita! Mereu voi fi in tine. Ma auzi?

fire de prejudecata

Pare ca timpul se incheaga in venele mele, iar apropierea iernii imi dizolva creierul. Simt un impuls nestapanit sa ma desprind de corp, sa ma agat intr-un cui si sa atarn ca o marioneta careia o mana nemiloasa i-a taiat firele. Da, asta vreau, sa-mi tai firele. Sa ma rup de prejudecata, de gand, de el, de ea. Sa fiu mana nemiloasa. Mi s-a spus ca putina nebunie este proprie sufletelor mari. Al meu nu mai poate sta atrnat, trebuie sa-l eliberez. E tot mai greu. Adun prea multe alte suflete in el. De ce ascult? De ce raspund noaptea la telefon?
Atata tacere si control imi omoara spiritul. Pot sa spun ce gandesc, ce simt, doar in absenta tuturor. Si atunci de ce naiba o mai spun? De ce naiba vorbesc cu el in gand? De ce ma abtin sa o sarut, cand e atat de frumoasa?
Freud imi sopteste din raft ca omul l-a inventat pe Dumnezeu ca sa-si faca suferinta mai tolerabila. Taci, nebunule, ii spun eu, l-a inventat ca scuza pentru firele taiate.

mi-au spus numele gresit

Eu sunt Miau. Ma rog, nu ma cheama asa, dar asa imi spune ea. Revin. Eu sunt Miau si sunt perfect. Singurul meu defect e ca doar eu vad asta. Am o viata perfecta, o casa perfecta, haine perfecte si un motan perfect. Am oameni care se apropie de perfectiune in jurul meu, am sosete perfecte si cosmetice perfecte.

Nu va pot spune cati ani am, oricum e irelevant. Ziua sunt prea matur, iar seara mult prea tanar. Pot sa am ce varsta vreau eu, cel putin asa imi spune ea.

Imi plac oamenii puternici si succesul. Uneori ma pierd cu firea pentru lucrurile pe care le vreau. Sunt dependent de atentie, iar atunci cand nu o primesc, ma intristez brusc. Trebuie sa fiu in centrul atentiei, altfel nu ies din casa. Simt nevoia sa ma fac iubit si admirat, cel putin de ea, de ele… Ca sa intelegeti, ea e alta de fiecare data. Ea poate sa fie alta si de trei ori pe zi, dar trebuie sa fie nebuna dupa mine. Nu am fost mereu Miau. Am fost Pui, Iubi, Babe, stapanul lui Pedro, Mr Military. Dar acum sunt Miau. Nu stiu pentru cat timp.

Nu-mi place sucul si mirosul puternic de parfum. Cand am timp sa gandesc, tind spre libertate. Vreau sa simt viata cum imi strapunge oasele.

Imi place sa rad, sa beau vin si sa citesc. De regula ma atrag lucrurile complicate, care-mi pun mintea in miscare. Imi place sa ma chinui pentru ce vreau, face premiul mai dulce. Tot ce e simplu ma dezgusta. Cred ca vad universul altfel fata de ceilalti. Poate din cauza ca sunt perfect.

Imi plac luptele pentru ca mi se par o eliberare simpla de energie. Spun la toata lumea ca le cred strategice, dar nu e asa. Oricum ei nu inteleg. Nu vad ce vad eu. Nimeni nu vede.

Uneori simt nevoia de drama in viata mea. Cred ca totul e mai interesant asa. E ca si cum ai adauga un strop de Tabasco in mancare din cand in cand. Ma prefac ca e veritabila. Doar de dragul atentiei.

Eu sunt Miau. Si sunt perfect. Cel putin asa imi spune ea, din subconstientul meu. Incep sa cred ca poate nu e reala.

moartea lui Miau

Miau era un tip mediocru, de inaltime medie, de prezenta mediocra, de imbracaminte mediocra, de umor mediocru. Asta daca nu-l priveai in detaliu. Daca te uitai mai bine observai ca mereu purta sosete multicolore sau cu forme haioase si ca isi leaga fularul in noduri ciudate. Observai ca era mai inalt decat parea si ca mereu avea ceva de spus sau completat, iar aproape de fiecare data incheia cu o gluma mai mult sau mai putin reusita. Incheia cu o gluma, asta e ideea. Daca si stateai de vorba cu el, observai ca avea ticuri: isi atingea nasul foarte des si tindea sa deschida ochii larg cand nu-si gasea cuvintele, uneori se ascundea dupa degete. Daca era pus intr-o situatie dificila, isi freca ochii constant. Nu era nici foarte sigur pe el... la vorbe, dar completa prin multumirea de fizic. Cand intra undeva, cauta priviri admirative - era un fel de hrana pentru el, insa uita repede si se adapta locului. Cand nu se controla, vorbea in colt de gura si zambea stramb, cred ca asta a fermecat-o. In timpul liber era copil, iar in imprejurari familiare se alinta si ii placea sa fie alintat - de unde si "Miau" - cel putin asa mi-a spus ea. Ea, cea de aici, este cea care il bantuia de ceva vreme. In rest, era ca toti ceilalti, un om cu o viata mediocra.

Pe Miau l-a vazut prima data prin lentila. Era ascunsa dupa aparatul foto, ca sa nu fie nevoie sa socializeze. Era una din acele zile fara prea multe cuvinte de irosit. Se plimba cu aparatul la ochi prin incapaere, iar la un moment dat s-a oprit asupra lui. I-a facut o poza si a ridicat privirea. El i-a zambit si a inclinat capul in semn de multumesc. I-a zambit inapoi si s-a ascuns iar dupa aparat. Era doar un inca cineva.

Miau a ramas in peisajul ei social, era doar un inca cineva. Il lauda admirativ prin alte cercuri, insa nu l-a privit niciodata… altfel, pana cand... aici incepe alta poveste. Poate v-o spun intr-o alta seara.

Lui Miau ii placea mult sa rada.

Ma auzi?
Prea des...
Bine, haioaso, spune-mi te rog un banc sec. Ma intristeaza vremea de afara...
Il stii pe cel cu calul si musca?
Da... mi l-ai mai spus odata. Ha, dar ma face sa rad si acum. Multumesc!
Oricand, Miau. Fluiera daca mai e ceva.

Ma auzi?
Stii... nu trebuie sa intrebi de fiecare data. De ce esti incruntat iar?
Tabele, prezentari, colegi idioti...
E nasol locul asta, nu as putea lucra aici, ce-i drept. E prea... curat. Hey, vrei sa-ti zic un secret?
Vrei sa aduc clestele? Spune!
Seful tau e bantuit de un zugrav batran.
Ha, ha! Nu cred!
Ba da. Zugravul a murit stupid de infarct, l-a speriat sunetul telefonului. Ultimul lui gand a fost despre nebunul ala care il tot suna pe fiul lui sa-i programeze o intalnire, seful tau. Nu intelegea ce voia. A fost cam ultima lui nelamurire. Acum il bantuie, se plictiseste ingrozitor si ii pune o gramada de intrebari. Tot nu intelege cu ce se ocupa.
Oai, deaia e asa crispat? Iar mi-ai facut ziua mai buna.

Ma auzi?
Da, incep sa cred ca e un blestem...
Nu fi nasoala, hai sa ne uitam la un film.
Nu pot...
Presupun ca nici vin nu poti sa bei.
Esti haios. Zau ca e un blestem sa te aud.
Cat o sa mai stai?
Nu mult.
De ce?
Te dizolvi.
Adica mor?
Nu, adica uit de tine.
N-ai putea face asta...
Incepi sa-mi pari nefamiliar.
Eh, pe naiba! De ceva nopti incoace ma auzi sforaind, iar ziua imi spui bancuri. Cum sa-ti par nefamiliar?
Cum adica te aud sforaind?
Ma ingrijorezi. Nu mai fa asta!
Scuze. Ma simt ciudat. Parca fac parte din vant. Ma duc sa dau o tura prin furtuna, va fi o vijelie puternica. Sa ramai in casa. Ai grija...

Ma auzi?

Ma auzi?

Ma auzi?

Ma auzi?


Miau a murit in acea furtuna. El e bine, doar Miau s-a dus. L-a uitat. Daca nu o bantuiam pe ea, nu va puteam spune povestea asta. Inca zambesc. Ce porecla ciudata. Parca o mai aud cum spunea miau pe la picioarele lui. El... nu stiu ce face acum, probabil tabele. L-a uitat si el pe Miau.

Zugravul tot nu a inteles cu ce se mananca afacerea aia, dar are si el o poveste interesanta. Poate v-o spun intr-o seara. Intr-o alta seara.

Al vostru,

Naratorul

Ma auzi?

"miau, spun pe la picioarele tale"

Era vineri si frig de ianuarie in noiembrie. Nu ploua. Era doar frig. Pe la miezul noptii a plecat catre casa. Si-a lasat prietenii in bar. A plecat pe jos. Erau cam trei kilometri si era frig. Voia sa danseze in mers pe strada, ii placea sa faca asta. Asculta o melodie si se imagina pe scena cum o canta si cum lumea o admira. Era innebunita dupa atentie. Dansa. Avea timp sa gandeasca si sa-si aminteasca, asa ca s-a gandit la el.
El a invatat-o sa fie calda si afectiva. Din cauza lui rade prin somn. Nici nu mai stia cum e viata fara o respiratie calda in ureche sau fara un umar pe care sa ofteze. Era cel mai frumos om pe care l-a cunoscut si cu toate astea... era nebun. Locuiau impreuna de ceva timp, insa in urma cu un an... s-au despartit. N-a vrut niciunul sa plece, asa ca au ramas sa locuiasca amandoi in acelasi loc, o garsoniera. Ea a incercat sa se refuleze prin alte suflete, al ei fiind protejat, era in garsoniera.
Se gandea ca nu l-a mai vazut de trei zile. Il iubea in continuare foarte mult, doar ca ceva lipsea. Mai facea o pauza, dansa si fredona. Lui nu-i placeau dezordinea si poeziile cum ii placeau ei, nici dulceata de caise si ciupercile, nici iesirile nocturne. Poezii? Trecea strada si dansa. Era singura in oras. Si-a amintit un vers de poezie pe care l-a auzit in seara aceea. Era recitat de Svetlana Carstean si se numea "Miau, spun pe la picioarele tale". Miau? Ha, ea spunea cuiva "miau", dar incerca sa uite ca era cat pe ce sa evadeze. Avea din nou furnicaturile acelea in buricele degetelor si simtea nevoia sa-si muste buzele. S-a inrosit brusc, i-a crescut pulsul si a plecat capul zambind in timp ce-si incerca pirueta.

Soseaua era libera. Poate de aceea circula idiotul ala cu 160 km/h. Niciodata n-a fost foarte atenta la masini. Facea o pirueta cand a izbit-o. I-au zburat si castile, si servetelele mototolite din buzunar, si caciulita tricotata, si suflarea. A murit pe loc.

Ce cauti aici? E trecut de miezul noptii! Cum ai intrat?
Ma vezi?
E intuneric, dar normal ca te vad! Esti in regula?
De ce ma vezi?
Pentru ca stai in picioare langa patul meu...
Atinge-ma!
Incepi sa ma sperii...
Atinge-ma!
Dumnezeule! Visez? Unde-i naiba-i becul? Aprinde becul!
Nu pot...

L-a aprins el sughitand de frica. Se astepta sa dispara aratarea odata cu intunericul. N-a disparut. Era acolo, in fata lui, ea.
Au fost impreuna o vreme. Fiecare avea sufletul intr-o alta garsionera, asa erau protejati. Ea l-a parasit intr-un mod jalnic. Nu-i placea. Il adora, dar nu simtea atentia de care era dependenta. Nu simtea nimic, nu-i placea. L-a lasat in cliseul in care l-a gasit.
Era in continuare speriat. Vedea o figura in fata lui, dar nu o putea atinge. Era ca si cum aerul luase forma ei. Nu a mai vazut-o de saptamana trecuta, de cand l-a lasat, cand el avea de spus atatea, dar n-a mai apucat. S-a abtinut fara sa stie de ce. Poate nici lui nu-i placea. Ii venea sa fuga, dar i-au incremenit picioarele.

Nu inteleg...
Nici eu n-am inteles la inceput, dar iti povestesc. Am murit.
Nu. Tu nu mori. Tu... esti plina de viata...
Acum nu mai sunt. Am murit si trebuie sa te bantui.
De ce pe mine?
Pentru ca esti ultima persoana la care m-am gandit inainte sa mor, Miau. Asa mi-au spus ca se intampla. Iti petreci eternitatea alturi de ultimul gand. Pentru unii e doctorul, criminalul sau stelele. Pentru altii sunt ei insisi - se bantuie singuri. Nu poti sa alegi sa fii langa cei pe care chiar ii iubesti. Ramai pana se consuma gandul, iar atunci te dizolvi si tu in univers. Eu sunt captiva cu gandul la tine, dar nu aici trebuia sa fiu.
Si eu ce fac?
Culca-te, Miau. Esti doar un gand de-al meu. Te vei consuma curand...

una, alta, nu!

Tot ce e bun in mine se datoreaza lenei; in lipsa ei, ce ma poate impiedica sa-mi pun in aplicare gandurile ticaloase? Din fericire, lenea m-a mentinut in limitele "virtutii".
Toate viciile noastre se trag de la excesul de activitate (tocmai mi-am amintit ca am ramas fara tigari), de la acea pornire de a ne realiza, de a ne da o aparenta onorabila defectelor noastre.

Imi limitez viata la o discutie cu mine insumi sau, si mai bine, cu Divinitatea. Ii alung pe oameni din gandurile mele, nimic exterior sa nu-mi dezonoreze singuratatea, lasa-le bufonilor grija de a avea semeni. CELALALT te diminueaza, caci te sileste sa joci un rol. Suprim din viata mea gestul, ma marginesc la esential.
...tristetea, la paroxismul ei, suprima gandirea si devine un soi de delir vid.
In ochii mei, negatia se bucura de un asemenea prestigiu, incat, separandu-ma de restul lucrurilor, ea a facut din mine o fiinta marginita, incapatanata, infirma. La fel cum unii traiesc sub vraja "progresului", eu traiesc sub vraja lui Nu. Si totusi inteleg ca se poate spune da, consimti la orice, desi o asemenea isprava, pe care o admit la ceilalti, cere din partea mea un elan la care nu am capabilitate. Caci Nu mi-a intrat in sange, dupa ce mi-a pervertit spiritul. Nu imi pierd controlul, Nu cad, Nu ma doare, NU simt, Nu ma las...
Mi-e dor... da, m-ai auzit, mi-e dor sa fiu ca atunci. Cu lacrimi in ochi scuip fericirea, dar o port in suflet ca cea mai de pret comoara. Si nu pot intra in interiorul mintii mele sa-mi scot gandurile si nu-mi pot controla bataile inimii si nu ma pot abtine din oftatul asta nenorocit.

Daca nu ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra. Viata e un sir nesfarsit de erori. Mai bine un sfarsit cu groaza decat o groaza fara sfarsit.
Dimineata... m-am intins cu greu si, fara sa vreau, am deschis un ochi, pentru ca in definitiv, sa traiesti e o necesitate. Cu o singura si recunoscatoare atingere de pleoape, le-am binecuvantat pe toate: tristetea, locul abject si orasul poluat, aerul sufocant si pamantul sterp. Toata acea lume dezolanta si stinsa, aflata la un cascat distanta de fericire. Fiecare trezire e un nou sfarsit.

Trebuie sa-mi invetez un suras, sa ma inarmez cu el, sa ma pun sub protectia lui, sa am ce aseza intre lume si mine, sa-mi ascund ranile, sa faci, in fine, ucenicia mastii.
Dispretul oamenilor ma intareste, si nu le cer decat o favoare: sa nu insemn nimic in ochii lor.








Ei m-au ajutat sa visez: Alessandro Boffa, E Cioran, M Preda, I Mincu