Toate viciile noastre se trag de la excesul de activitate (tocmai mi-am amintit ca am ramas fara tigari), de la acea pornire de a ne realiza, de a ne da o aparenta onorabila defectelor noastre.
Imi limitez viata la o discutie cu mine insumi sau, si mai bine, cu Divinitatea. Ii alung pe oameni din gandurile mele, nimic exterior sa nu-mi dezonoreze singuratatea, lasa-le bufonilor grija de a avea semeni. CELALALT te diminueaza, caci te sileste sa joci un rol. Suprim din viata mea gestul, ma marginesc la esential.
...tristetea, la paroxismul ei, suprima gandirea si devine un soi de delir vid.
In ochii mei, negatia se bucura de un asemenea prestigiu, incat, separandu-ma de restul lucrurilor, ea a facut din mine o fiinta marginita, incapatanata, infirma. La fel cum unii traiesc sub vraja "progresului", eu traiesc sub vraja lui Nu. Si totusi inteleg ca se poate spune da, consimti la orice, desi o asemenea isprava, pe care o admit la ceilalti, cere din partea mea un elan la care nu am capabilitate. Caci Nu mi-a intrat in sange, dupa ce mi-a pervertit spiritul. Nu imi pierd controlul, Nu cad, Nu ma doare, NU simt, Nu ma las...
Mi-e dor... da, m-ai auzit, mi-e dor sa fiu ca atunci. Cu lacrimi in ochi scuip fericirea, dar o port in suflet ca cea mai de pret comoara. Si nu pot intra in interiorul mintii mele sa-mi scot gandurile si nu-mi pot controla bataile inimii si nu ma pot abtine din oftatul asta nenorocit.
Daca nu ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra. Viata e un sir nesfarsit de erori. Mai bine un sfarsit cu groaza decat o groaza fara sfarsit.
Dimineata... m-am intins cu greu si, fara sa vreau, am deschis un ochi, pentru ca in definitiv, sa traiesti e o necesitate. Cu o singura si recunoscatoare atingere de pleoape, le-am binecuvantat pe toate: tristetea, locul abject si orasul poluat, aerul sufocant si pamantul sterp. Toata acea lume dezolanta si stinsa, aflata la un cascat distanta de fericire. Fiecare trezire e un nou sfarsit.
Trebuie sa-mi invetez un suras, sa ma inarmez cu el, sa ma pun sub protectia lui, sa am ce aseza intre lume si mine, sa-mi ascund ranile, sa faci, in fine, ucenicia mastii.
Dispretul oamenilor ma intareste, si nu le cer decat o favoare: sa nu insemn nimic in ochii lor.
Ei m-au ajutat sa visez: Alessandro Boffa, E Cioran, M Preda, I Mincu
Un comentariu:
tot ce e bun in tine se datoreaza sclipirii pe care o emani. Mai scrie, mai scrie.
Trimiteți un comentariu