Pare ca timpul se incheaga in venele mele, iar apropierea iernii imi dizolva creierul. Simt un impuls nestapanit sa ma desprind de corp, sa ma agat intr-un cui si sa atarn ca o marioneta careia o mana nemiloasa i-a taiat firele. Da, asta vreau, sa-mi tai firele. Sa ma rup de prejudecata, de gand, de el, de ea. Sa fiu mana nemiloasa. Mi s-a spus ca putina nebunie este proprie sufletelor mari. Al meu nu mai poate sta atrnat, trebuie sa-l eliberez. E tot mai greu. Adun prea multe alte suflete in el. De ce ascult? De ce raspund noaptea la telefon?
Atata tacere si control imi omoara spiritul. Pot sa spun ce gandesc, ce simt, doar in absenta tuturor. Si atunci de ce naiba o mai spun? De ce naiba vorbesc cu el in gand? De ce ma abtin sa o sarut, cand e atat de frumoasa?
Freud imi sopteste din raft ca omul l-a inventat pe Dumnezeu ca sa-si faca suferinta mai tolerabila. Taci, nebunule, ii spun eu, l-a inventat ca scuza pentru firele taiate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu