House of Leaves

Who has never killed an hour? Not casually or without thought, but carefully: a premeditated murder of minutes...
The violence comes from a combination of giving up, not caring, and a resignation that getting past it is all you can hope to accomplish. So you kill the hour. You do not work, you do not read, you do not daydream. If you sleep it is not because you need to sleep. And when at last it is over, there is no evidence: no weapon, no blood, and no body. The only clue might be the shadows beneath your eyes or a terribly thin line near the corner of your mouth indicating something has been suffered, that in the privacy of your life you have lost something and the loss is too empty to share

sleapless

"Si au trait fericiti pana la adanci batraneti" asta ce inseamna? V-am spus povestea lor, iar de acolo-n colo nici nu mai conteaza.
Recunoasteti, nu vreti sa iubiti, vreti sa va indragostiti. Odata si inca odata si inca odata...

franturi din tine in vorbele mele... sau era invers?

Nu am mai scris de mult. Am uitat sa visez, am uitat sa cant.
Simt o oboseala patetica mereu. Nu conteaza daca dorm sau nu, sunt mereu obosit... de tot.

"Cand esti fericit esti intotdeauna darnic, dar cand esti darnic nu esti intotdeauna fericit." Poate nu se vede din exterior, dar sunt fericit. Nu am sentimente puternice, nici excese de adrenalina, nu-mi bate inima puternic la fiecare intalnire si nici nu am devenit aiurit si euforic, dimpotriva... mi s-a conturat personalitatea mai mult, mai bine.

Initial credeam ca nu simt, apoi mi-am dat seama ce era. Era o caldura moale in interior, era ca un calmant, un drog nu prea puternic... era linistea. Linistea ca in sfarsit mi-am gasit locul in univers.

Nu am crezut niciodata in Divinitate, de aceea nici nu am respectat-o, dar cred ca toti emitem o energie care ne da de gol...

liniste

Citeam noaptea la ora 2, se asternuse linistea. Prea concentrat, prea absorbit si prea trist, camera se invartea cu mine. Nu ma apropiam de monitor, dar scrisul venea catre mine. Nu avea legatura cu continutul, ci cu linistea. De cand nu am mai simtit-o. La un moment dat, am auzit ticaitul ceasului meu de mana aflat in camera alaturata. Ce ciudat. Am mers si l-am oprit. Imi bruia tristetea. Ma gandeam din nou... de cand nu am mai auzit-o?
Au trecut luni bune, par a fi ani. El se lupta cu linistea, o spulbera prin rasetele sau cantecele lui. Doar odata i-a dat drumul in aer, dupa primul "te iubesc". A tacut subit si a asteptat reactia ei. Ea, a asteptat sa curga secundele tacerii, apoi a ras si l-a facut nebun. S-au scurs alte secunde de atunci, multe. Sute de zile au zburat, iar el inca se lupta cu tacerea. Nu i-a oferit-o niciodata, dimpotriva, i-a furat-o. Inca-i spune ca o iubeste, dar acum nu mai exista pauze intre cuvinte. Nici imbratisarile, nici saruturile nu sunt tacute, atat de galagioase sunt inimile lor. Nici somnul nu e tacut, nici mesele impreuna, nici tacerea nu e tacere... caci mereu vor exista soaptele, sunetul degetelor plimband-se pe piele sau prin par, oftaturile. Ea inca mai ofteaza, dar mai rar ca alta data. Inca mai adoarme cu degetul mare strans in pumn, dar el ii ia mana si-si trece degetele printre degetele ei. Patetic? Nu! Doar rar.
Ea si-a cunoscut "omul bun" pe care si-l dorea, el si-a intalnit ochii. Eu... eu inca stau si-i privesc. Caci ei ma inspira uneori si-mi dau puterea sa scriu despre ce nu am crezut ca voi scrie vreodata... tulburarea linistii.

Al vostru,

Naratorul

aripi

E furtuna. Stau in pat pe jumatate goala acoperita de plapuma mea fidela si citesc la lumina lumanarilor. Aud picurii cum se lovesc de pervaz si vantul cum imi bate in geam incercand sa intre si sa-mi fluture parul. Aud cum plange un copil aflat cu un etaj mai jos, vad razele slabe de lumina cum se unduie pe peretii mei si-i face sa tremure. Vad fiecare litera in parte si-mi imaginez cum a fost asternuta. Privesc lung coperta cartii... ce desen interesant, oare eu de ce nu m-am gandit la asta? Umbrele frunzelor se joaca pe jaluzelele mele, ma cheama... . Inchid ochii si ma fac ca nu vad, innebunita imi plimb privirea insetata dupa un detaliu de care sa ma pot agata. Imi privesc mainile, mangai cearceaful, ce frumos stiu sa ating. Inelul de la deget mi-a atras atentia prin reflexia de culori. Parca niciodata nu a stralucit asa. Scumpul meu inel, de cate ori am incercat sa te dau jos si nu am reusit, ma simt fada fara tine. De cate ori il scot parca inru in panica, ma simt singura si neajutorata, insa el imi aminteste ca nu e asa, el imi arata ca in mine mai exista un licar de lumina. In semn de dragoste, lacrima mea il mangaie si-l face sa straluceasca mai puternic.
Imi plimb privirea linistita prin incapere. Sunt atat de calma, atat de tacuta. Imi aud inima cum bate si respiratia cum ma implora sa... respir. Imi tremura buzele si simt o lovitura de ciocan in piept. De durere mi se umezesc ochii, dar inca imi tin lacrimile captive si nu le dau drumul sa ma pateze. Incerc sa ma ridic din pat, dar nu am putere, corpul nu ma mai asculta. Si-mi strig in gand sa ma ridic, sa-mi revin, sa zambesc, sa ma trezesc, caci nu e decat un vis urat... dar nu ma ascult.
Simt cum mi se usuca buzele si cum pleoapele imi fura lumina. Aud sopate, mii si mii de soapte... sunt ale mele. Ma aud cum rad, cum citesc cu voce tare, ma aud suparata, strigand, sfatuind, ma aud soptind cuvinte dulci, ma aud gandind. Si incerc sa zbier, dar tot ce-mi iese e un “ah” stins.

"O, tu viata, de ce ma chinui?"

"Nu sunt viata."

Ma trezesc transpirata. Camera mi-e mult mai luminata, respir mai usor, parca plutesc. Plapuma e mai moale, perna mai pufoasa, mirosul mai dulce. Mi se zbate sufletul, inima si-a schmbat ritmul. Simt o caldura interioara inexplicabila, as putea topi ghetari.
Imi lipseste inelul. Inelul!?! Intru in panica. Inelul!!! Atunci te-am vazut pentru prima data. Mi-ai spus: "Stii... intunericul nu-l cauti cu lumanarea, nici pacea cu o piatra." si ai aruncat inelul. Credeam ca voi incepe sa plang, dar nu am putut. "Uneori ghimpele e la suprafata, il vedem, ne doare, dar nu-l scoatem, caci nu stim ca e ghimpe." Ma uitam ciudat la tine. Nu vazusem niciodata un om cu aripi. Te-am intrebat daca-mi dai voie sa le ating, si atunci s-a intamplat. M-ai invaluit in puful tau alb, mi-ai bagat mana in piept si mi-ai smuls trei sferturi din suflet.
Muta, imi priveam goliciunea si gaura ce mi-ai facut-o. Apoi te-am privit lung. Fara sa-mi clintesc macar o geana, am bagat mana din nou in piept si am scos sfertul ce a ramas. "Daca tot il vrei, ia-l pe tot. Eu mai am unul.". Ai ezitat la inceput, apoi te-ai intins dupa el insetat. Mi-am retras mana repede. "Ti-l dau cu o singura conditie. Promite-mi ca nu mi-l mai dai inapoi niciodata.".
"Promit, mi-ai soptit. Oricum nu ti-l mai pot da. As muri fara suflet, caci el meu e la tine."