liniste

Citeam noaptea la ora 2, se asternuse linistea. Prea concentrat, prea absorbit si prea trist, camera se invartea cu mine. Nu ma apropiam de monitor, dar scrisul venea catre mine. Nu avea legatura cu continutul, ci cu linistea. De cand nu am mai simtit-o. La un moment dat, am auzit ticaitul ceasului meu de mana aflat in camera alaturata. Ce ciudat. Am mers si l-am oprit. Imi bruia tristetea. Ma gandeam din nou... de cand nu am mai auzit-o?
Au trecut luni bune, par a fi ani. El se lupta cu linistea, o spulbera prin rasetele sau cantecele lui. Doar odata i-a dat drumul in aer, dupa primul "te iubesc". A tacut subit si a asteptat reactia ei. Ea, a asteptat sa curga secundele tacerii, apoi a ras si l-a facut nebun. S-au scurs alte secunde de atunci, multe. Sute de zile au zburat, iar el inca se lupta cu tacerea. Nu i-a oferit-o niciodata, dimpotriva, i-a furat-o. Inca-i spune ca o iubeste, dar acum nu mai exista pauze intre cuvinte. Nici imbratisarile, nici saruturile nu sunt tacute, atat de galagioase sunt inimile lor. Nici somnul nu e tacut, nici mesele impreuna, nici tacerea nu e tacere... caci mereu vor exista soaptele, sunetul degetelor plimband-se pe piele sau prin par, oftaturile. Ea inca mai ofteaza, dar mai rar ca alta data. Inca mai adoarme cu degetul mare strans in pumn, dar el ii ia mana si-si trece degetele printre degetele ei. Patetic? Nu! Doar rar.
Ea si-a cunoscut "omul bun" pe care si-l dorea, el si-a intalnit ochii. Eu... eu inca stau si-i privesc. Caci ei ma inspira uneori si-mi dau puterea sa scriu despre ce nu am crezut ca voi scrie vreodata... tulburarea linistii.

Al vostru,

Naratorul