Au trecut luni bune, par a fi ani. El se lupta cu linistea, o spulbera prin rasetele sau cantecele lui. Doar odata i-a dat drumul in aer, dupa primul "te iubesc". A tacut subit si a asteptat reactia ei. Ea, a asteptat sa curga secundele tacerii, apoi a ras si l-a facut nebun. S-au scurs alte secunde de atunci, multe. Sute de zile au zburat, iar el inca se lupta cu tacerea. Nu i-a oferit-o niciodata, dimpotriva, i-a furat-o. Inca-i spune ca o iubeste, dar acum nu mai exista pauze intre cuvinte. Nici imbratisarile, nici saruturile nu sunt tacute, atat de galagioase sunt inimile lor. Nici somnul nu e tacut, nici mesele impreuna, nici tacerea nu e tacere... caci mereu vor exista soaptele, sunetul degetelor plimband-se pe piele sau prin par, oftaturile. Ea inca mai ofteaza, dar mai rar ca alta data. Inca mai adoarme cu degetul mare strans in pumn, dar el ii ia mana si-si trece degetele printre degetele ei. Patetic? Nu! Doar rar.
Ea si-a cunoscut "omul bun" pe care si-l dorea, el si-a intalnit ochii. Eu... eu inca stau si-i privesc. Caci ei ma inspira uneori si-mi dau puterea sa scriu despre ce nu am crezut ca voi scrie vreodata... tulburarea linistii.