Nu-mi amintesc ultima oara cand am fost asa fericita. Si totul de la un roman amarat. Initial, cand l-am inceputm nu am vazut de cine e scris, apoi m-am gandit sa citesc si biografia autorului. Spre mirarea si dezgustul meu, nu numai ca era un autor roman, dar era si femeie. Nu am avut niciodata o parere foarte buna despre literatura autohtona, desi am foarte multi prozatori si poeti preferati romani, e doar o conceptie stupida, cat despre femeia scriitor... sunt o misogina convinsa.
M-am regasit in niste randuri mai bine decat ma regasesc in oglinda. Am regasit chiar si povestea mea si a ei, parca mi-a devenit mai draga decat inainte. Ii gaseam replicile in fiecare rand, parca o auzeam razand sau nervoasa, practic citeam o particica din povestea noastra.
Insa nu asta a fost sursa fericirii mele. Pana la urma, totul se reduce la un paragraf. Prin cateva fraze a reusit sa rezume nopti si nopti de reflexie si gandire, ganduri si ganduri, dileme si dileme.
Ca sa nu ma mai intind il voi si scoate la iveala (acesta e special pentru tine, ia aminte bine):
„Ma zdrobeste acum certitudinea ca nu exista mangaieri gratuite. Priviri gratuite. Se indreapta undeva, spre ceva, sa alunece inauntru. Mangaierea ca o exprimare a sufletului, privirea ca o simpla capcana, ca o galeata de miere, din care nu mai vrei sa te desprinzi, care te cheama, ma vrei, ma iei, ma porti in tine, du-te cu mine peste tot pana la hai sictir.
N-ai voie sa fii slaba! Invata in pizda ma-tii sa rezisti!
Mi-e sete. Dati-mi apa! Sa beau pana ma satur... .”
Si uite asa, cu rusine afirm ca acum, cu ajutorul unei carti, reusesc sa-ti spun tot ce am pe suflet. Si am spus-o, e mai sus bolduit. Visez cuvintele acestea, sunt rugaciunea mea de noapte si de dimineata, deci sfinte pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu