"miau, spun pe la picioarele tale"

Era vineri si frig de ianuarie in noiembrie. Nu ploua. Era doar frig. Pe la miezul noptii a plecat catre casa. Si-a lasat prietenii in bar. A plecat pe jos. Erau cam trei kilometri si era frig. Voia sa danseze in mers pe strada, ii placea sa faca asta. Asculta o melodie si se imagina pe scena cum o canta si cum lumea o admira. Era innebunita dupa atentie. Dansa. Avea timp sa gandeasca si sa-si aminteasca, asa ca s-a gandit la el.
El a invatat-o sa fie calda si afectiva. Din cauza lui rade prin somn. Nici nu mai stia cum e viata fara o respiratie calda in ureche sau fara un umar pe care sa ofteze. Era cel mai frumos om pe care l-a cunoscut si cu toate astea... era nebun. Locuiau impreuna de ceva timp, insa in urma cu un an... s-au despartit. N-a vrut niciunul sa plece, asa ca au ramas sa locuiasca amandoi in acelasi loc, o garsoniera. Ea a incercat sa se refuleze prin alte suflete, al ei fiind protejat, era in garsoniera.
Se gandea ca nu l-a mai vazut de trei zile. Il iubea in continuare foarte mult, doar ca ceva lipsea. Mai facea o pauza, dansa si fredona. Lui nu-i placeau dezordinea si poeziile cum ii placeau ei, nici dulceata de caise si ciupercile, nici iesirile nocturne. Poezii? Trecea strada si dansa. Era singura in oras. Si-a amintit un vers de poezie pe care l-a auzit in seara aceea. Era recitat de Svetlana Carstean si se numea "Miau, spun pe la picioarele tale". Miau? Ha, ea spunea cuiva "miau", dar incerca sa uite ca era cat pe ce sa evadeze. Avea din nou furnicaturile acelea in buricele degetelor si simtea nevoia sa-si muste buzele. S-a inrosit brusc, i-a crescut pulsul si a plecat capul zambind in timp ce-si incerca pirueta.

Soseaua era libera. Poate de aceea circula idiotul ala cu 160 km/h. Niciodata n-a fost foarte atenta la masini. Facea o pirueta cand a izbit-o. I-au zburat si castile, si servetelele mototolite din buzunar, si caciulita tricotata, si suflarea. A murit pe loc.

Ce cauti aici? E trecut de miezul noptii! Cum ai intrat?
Ma vezi?
E intuneric, dar normal ca te vad! Esti in regula?
De ce ma vezi?
Pentru ca stai in picioare langa patul meu...
Atinge-ma!
Incepi sa ma sperii...
Atinge-ma!
Dumnezeule! Visez? Unde-i naiba-i becul? Aprinde becul!
Nu pot...

L-a aprins el sughitand de frica. Se astepta sa dispara aratarea odata cu intunericul. N-a disparut. Era acolo, in fata lui, ea.
Au fost impreuna o vreme. Fiecare avea sufletul intr-o alta garsionera, asa erau protejati. Ea l-a parasit intr-un mod jalnic. Nu-i placea. Il adora, dar nu simtea atentia de care era dependenta. Nu simtea nimic, nu-i placea. L-a lasat in cliseul in care l-a gasit.
Era in continuare speriat. Vedea o figura in fata lui, dar nu o putea atinge. Era ca si cum aerul luase forma ei. Nu a mai vazut-o de saptamana trecuta, de cand l-a lasat, cand el avea de spus atatea, dar n-a mai apucat. S-a abtinut fara sa stie de ce. Poate nici lui nu-i placea. Ii venea sa fuga, dar i-au incremenit picioarele.

Nu inteleg...
Nici eu n-am inteles la inceput, dar iti povestesc. Am murit.
Nu. Tu nu mori. Tu... esti plina de viata...
Acum nu mai sunt. Am murit si trebuie sa te bantui.
De ce pe mine?
Pentru ca esti ultima persoana la care m-am gandit inainte sa mor, Miau. Asa mi-au spus ca se intampla. Iti petreci eternitatea alturi de ultimul gand. Pentru unii e doctorul, criminalul sau stelele. Pentru altii sunt ei insisi - se bantuie singuri. Nu poti sa alegi sa fii langa cei pe care chiar ii iubesti. Ramai pana se consuma gandul, iar atunci te dizolvi si tu in univers. Eu sunt captiva cu gandul la tine, dar nu aici trebuia sa fiu.
Si eu ce fac?
Culca-te, Miau. Esti doar un gand de-al meu. Te vei consuma curand...